Coma inconstientei

De mai bine de doua ore am intrat intr-un fel de sevraj... Sunt atat de agitata, incat mai degraba as merge pe pereti... Starea asta de agitatie nu numai ca ma tulbura extraordinar de mult, dar nici macar nu stiu cum sa o combat.
Am vorbit deja atat de mult pe subiectul care ma macina, incat nici macar nu mai am cuvinte... De plans nu cred ca am plans destul inca. Asa ca, in loc de cuvinte, mai bine mai eliberez lacrimi. E si asta un mod de a te exprima.
Ciudat e ca de cateva zile am unele premonitii. Mereu mi se intampla asa cand ma streseaza un lucru sau chiar atunci cand urmeaza sa mi se intample un ghinion. Dar nu vreau sa fiu atat de pesimista. Ma innebuneste ideea....
Si coma e din ce in ce mai profunda. Nu numai din cauza ei sunt inconstienta, cred k intotdeauna am fost o mica inconstienta in fata sortii. Si ma sufoc, ma pierd... Am cazut inca o data de pe stanca; dar nu am ajuns la sol deocamdata. Nu m-am izbit de suprafata rigida si mizerabila a pamantului. Sunt inca in zbor si sper sa mi se activeze vesta de salvare, daca o sa pic intr-o apa mai tulbure decat orice cosmar.

Ganduri aruncate intr-un post

Atat de aproape, dar totusi atat de departe de visele mele planuite minutios chiar din momentul in care au inceput sa prinda contur. Intodeauna am fost obisnuita sa fac planuri, sa imi organizez viata asa cum imi place, pentru ca apoi sa ma bucur de succesul meu. Dar de cateva ori se intampla sa dau gres. Si e extrem de iritant ca nu sunt eu vinovata, ci pur si simplu soarta. Ea e cea care nu vrea sa imi faca pe plac. Visez clipa de clipa o viata atat de roz… Imi imaginez o lume mai buna, un mediu benefic, placut, armonios, nu unul dominant ingrat si ostil.
Iar am inceput sa urasc. Dar acum nu mai e un sentiment profund, provenit din adancul sufletului. De aceasta data ura o provoaca mintea mea.
In timp am invatat ca orice bucurie vine intotdeauna insotita de o neplacere. Termenul acesta ar fi mai potrivit, fiindca “esec” ar fi un termen mult prea dur si oarecum ar brutaliza situatia. Am invatat ca nu exista fericire totala, ca nimic nu poate fi perfect… Intr-un univers perforat cu succes de superficialitate,devenim sclavii societatii, deja robotizati, pustii de sentimente si avand placeri distrugatoare. Fara sa realizam, ne sinucidem… picatura cu picatura se scurge viata din noi. Avand libertatea destinului in propriile maini, inmarmurim. Devenim statui imperfecte, damnate.
Orice lucru ce imi atarge atentia si ma deranjeaza, deja ma face sa ma gandesc la autodistrugerea umanitatii. Am un gust atat de amar, incat am uitat toate clipele de fericire, de exaltare emotionala . Dar nici macar nu renunt! :)

Tu...

Oglinda putreda din soare...

In raze reci

refaci chipuri pale.

Ma privesc, ma privesti...

Ochii mei umezi nu te dor?

Nu observi

cum simt un tremur

aici

in interiorul fiintei mele?

Cum ma topesc sentimente

si ma incearca iluzii?

Sopteste-mi,

sa-mi pot regasi linistea.

Inutil am venit in pustiul tau, sperand sa aflu Ceva. Dar tu ti-ai secat cuvintele dinainte de a le avea; inima ti-ai pierdut-o inainte de a abuza de ea.

Doar ochiul tau ma inspaimanta, oglinda a visului, caci imi transpune sufletul: o furtuna de lumini...

De ce (?)...nu ma intereseaza

Cuvinte pierdute pe un bilet uitat pe noptiera... Silabe accentuate in discursuri interminabile... Brate amabile si priviri cordiale indelung ignorate...

Intrebari fara raspuns, sfaturi irosite, enigme, amagiri, sperante desarte.

Romanul s-a deschis la momentul intrigii si nimeni nu i-a mai rasfoit paginile. Stagneaza la aceeasi pagina ingalbenita, aproape prafuita. Nu mai e necesar un deznodamnat (intriga a fost atat de profunda, incat a epuizat lectorul avizat). Expozitiunea ar fi fost inutila, personajele erau cunoscute dintr-un volum anterior, iar desfasurarea actiunii sau punctul culminant erau mult prea evidente... Atat de lipsit de imaginatie totusi!

Nici macar muzica nu mai poate fi un remediu. Nu putem compune o simfonie. Cu parere de rau constat ca esti afon! Era de asteptat doar tu... esti tu, iar eu... sunt EU.

Furie !...

Urasc oamenii falsi, mincinosii, ipocritii !!!
Lumea nu are nevoie de voi; puteti sa muriti chiar in urmatoarele 5 secunde daca faceti bravada de sinceritatea si dragostea voastra teatrala!
Un viitor exceptional nu o sa va prezica nimeni. Deci sunteti in continuare incolori si inodori... persoane insipide. Cat de odios!!!! "Calitatile" voastre nu ma surprind deloc. Ati obisnuit publicul, martor la faptele voastre, sa nu fie uimit de absolut nicio actiune intriganta ce va are ca actanti principali. Cred ca inca de cand erati in fasha v-ati obisnuit cu rolurile acestea.
Si cand mintile diabolice se unesc... se dezvolta decat furie...
Nici macar mila nu meritati, taraturi ale pamantului!!!!

Va ador dragii mei... pana in ziua in care o sa dispareti. :)

Haos organizat

RESPIR... Fiecare celula a intregului meu are nevoie de oxigen. Aerul libertatii si al deplinatatii existentiale imi inunda fiinta.
URASC... Am devenit un criminal al timpului: in fiecare clipa ucid cu sange rece fantomele lugubre ale trecutului.
VISEZ... Fara vise magia vietii s-ar spulbera. Daca nu as avea un ideal, atunci ce rost ar mai avea totul?!
IUBESC...
"E o întâmplare a fiintei mele:
si-atunci, fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâsnesti într-o îmbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma fericire, în sus, si izbeste-mi
tâmpla de stele, pâna când
lumea mea prelunga si în nesfârsire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, întoarsa spre pamânt,
una foarte de sus, aproape rupta
în înfrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt."

(Nichita Stanescu - "Cantec")