Atat de aproape, dar totusi atat de departe de visele mele planuite minutios chiar din momentul in care au inceput sa prinda contur. Intodeauna am fost obisnuita sa fac planuri, sa imi organizez viata asa cum imi place, pentru ca apoi sa ma bucur de succesul meu. Dar de cateva ori se intampla sa dau gres. Si e extrem de iritant ca nu sunt eu vinovata, ci pur si simplu soarta. Ea e cea care nu vrea sa imi faca pe plac. Visez clipa de clipa o viata atat de roz… Imi imaginez o lume mai buna, un mediu benefic, placut, armonios, nu unul dominant ingrat si ostil.
Iar am inceput sa urasc. Dar acum nu mai e un sentiment profund, provenit din adancul sufletului. De aceasta data ura o provoaca mintea mea.
In timp am invatat ca orice bucurie vine intotdeauna insotita de o neplacere. Termenul acesta ar fi mai potrivit, fiindca “esec” ar fi un termen mult prea dur si oarecum ar brutaliza situatia. Am invatat ca nu exista fericire totala, ca nimic nu poate fi perfect… Intr-un univers perforat cu succes de superficialitate,devenim sclavii societatii, deja robotizati, pustii de sentimente si avand placeri distrugatoare. Fara sa realizam, ne sinucidem… picatura cu picatura se scurge viata din noi. Avand libertatea destinului in propriile maini, inmarmurim. Devenim statui imperfecte, damnate.
Orice lucru ce imi atarge atentia si ma deranjeaza, deja ma face sa ma gandesc la autodistrugerea umanitatii. Am un gust atat de amar, incat am uitat toate clipele de fericire, de exaltare emotionala . Dar nici macar nu renunt! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu